Piatra Craiului

-Pentru Ioana, Crista și Victor-

Nimb de nori se-arată-n creasta Pietrii-Craiului-n apus. Soarele îngenunchează, Ca un slujitor supus. Aur pur, pe stânci semețe, Se prelinge-n raze lungi. ”Spada Lumii” ne apare, Ca un simbol; să nu plângi. E căzută. Nu-i nimic. Pe pământ ea-i așezată. Nu spre Cer ea se ridică… Semn de pace-ndelungată. Ea le spune tuturor, C-are-n ”spate” un popor, Viu, viteaz, croit din codrii, Și cu sânge de izvor. Albul ei sfidează noaptea, Ca și Moartea neamului. E emblema veșniciei, Mândră-n fața Tatălui. ”Vânturile migratorii” Au lovit-o ne-ncetat. Au rămas sub steiuri urme: Grohotișul sfârtecat. Dacă fiecare stâncă, Doar un om ar însemna. Ne-am vedea străbunii roată, Ca mici zei, pe trup de nea. Lacrimile, printre pietre, Nu ar trece- ar zăbovi, Și ne-ar da să bem puterea, Demni în viață de a fi. Ea, cu turnurile-nalte, Ridicate din abis, Ne șoptește-ncrâncenată: ”Eu nu sunt numai un vis. Sprijiniți piciorul bine! E trecutul tot sub el. Nu vă negijați străbunii! Viitor, nu-i fără el”.

Asscultam o rugăciune. Nu departe; la schit sfânt. Norii se-ntreceau în glume, Preschimbați în zmei, de vânt. Tulburi, apele la poale, Se zbăteau printre pământ, Tot cerând o ”dreaptă Cale”, Ca și Viața, spre mormânt. Craiul le vedea pornirea, Dinspre El, spre Nesfârșit. Nu dorea să le întoarcă… Că plecau spre-un Răsărit. Poate și-or întoarce fața, Lucitoare-n lacuri lungi, și-n oglinda cea de taină, I-or șoptii: „Să nu ne plângi! Fiecare picătură Ia cu ea ceva din tine, Și va duce-n lumea largă, Voia ta: ”Să fiți ca mine”!