Plânge-un munte-zeu

Munți-și strigă veșnicia Dintr-un brâu de nori. Stâncile golașe, sterpe, Plâng că nu au flori. Plete lungi de văi sublime, Răsfirate-n zbor, Plâng cu ape cristaline, Că mai au un dor: Vor s-atingă orizontul Îmbrăcat în foc, Și tot sar din treaptă-n treaptă… El nu stă pe loc. Mult prea mici ca să pretindă, Singure un țel, Se preling în viața care, E un lac. Nu-i El. E târziu, și-n amintirea Unui distinct ”eu”, Înt-o ceață iubitoare, Plânge-un munte-zeu.