Ploi de Mai

Plânge Cerul, când plâng norii; Plâng copacii, plâng și flori. Ploaia-absoarbe și lumina, Amânând plăpânzii zori. Lacrimi curg; un fulger roagă Cerul, să fie mai blând. Îi răspunde doar un tunet, Strecurat parcă prin gând. Lacrimi curg, ca stropi de viață; Ce-i prea mult, nu-i prea iubit. Geme-n bălți pământul moale, Săturat de-atât sorbit. Ropotul incită vraja Timpului stătut și bont. Iar s-a înmuiat o lume, Cu și fără orizont. Plouă-n ritmul delăsării, Săturate de cuvânt. În trăiri sensul se pierde, Cu-n final, de drag pământ. Liniștea se-ntinde… toarnă… Stă să stea? O, da! Ba nu! Într-un ropot lung, de turmă, Url-un câine: ”Marș! Te du!”…