”Povețe”

Cu privirea aplecată Dup-o umbră pricăjită, O pală de Viață oablă, Ținea ritmul, necăjită. Dreaptă, nu era în stare, Cu bun simț, să mai pășească, Și-nghiontită de ”povețe”, Încerca doar să trăiască. -Înainte! Dreapta! Stânga! Mai vioi! Ce stai? La pas! Io-te-te la ea, ce toantă! A rămas și fără glas. Asculta de Omul, care O ”cârpea” de cum crâcnea, Și râdea cu gura mare, Când, de lacrimă-o ”punea”. Nu plângea prea mult, cu ziua, Căci atât traiul dura Pentru cel cinstit, ce-un mâine, Doar în vise mai ”fura”. Am văzut-o mai deunăzi, Ca pe-o ”Vai-de-ea” docilă, Fluturând o zdreanță albă… Dorea Pace… sau doar Milă?