Primul ghiocel

Raze lungi, tremurătoare, Dintr-un soare pocăit, Se-odihnesc îmbietoare, Pe pământrul răscolit. Vântul toamnei, și-apoi gerul, L-au scurmat și l-au strivit. A rămas în el doar dorul, Ca un chin neistovit. Dor de o lumină caldă, Ca sărutul de iubit. Dragoste pentru o viață, Ce în el a încolțit. Sub zăpada cristalină, Fulger verde s-a ivit. Ca o suliță străpunge Crusta rece-n asfințit. Noaptea rece-a fost haină. Gerul aspru l-a hulit: -Ce vrei tu? Să zaci în tină! Ești un nimeni, osândit. -Am simțit în mine focul Cerului în răsărit. Eu cu neaua sunt prieten. N-o urăsc, că m-a strivit. -Capul alb, mai treacă-meargă… Verdele e cam pălit. Nu vrem să-ți ridici azi fruntea. Tu ești gliei hărăzit. -Eu mă plec atunci în fața Celui ce m-a vrut smerit. Clopoțel de neființă, Eu nu bat; cer n-am dorit. -În genunchi să stai străine, Ca orice neavenit! -Lacrimă voi fi atuncea, Pentru cei ce au pierit. -Ne acuzi pe noi, nebune, Că-n pământ i-am răstignit? -El e mama re-nvierii. Eu, vestesc un „răsărit„. Au tăcut apoi, și noaptea, Înspre zori s-a furișat. L-am găsit, de dimineață, Dar de viață-nfiripat. Se-nălța ușor din gheața Ce plângea un timp trecut. Ea-l lăsase s-o străpungă. S-a opus? Sau asta-a vrut? Oaze albe, de zăpadă, Reci, în cer se oglindeau. El zâmbea la toate-odată… Și mureau… și se topeau. Frații lui mai mici, pe care, Îi lăsase adormiți, Își ițeau căpșoare calde, Mototoi, abia treziți. Un buchet de mici cristale De lumini și viitor, Amintea, cu-a lui splendoare: -Voi mă vreți nemuritor…