Și cu-al tău?

Într-o țară-ndepărtată… Ce noroc pe capul ei, S-a zvonit că, dintr-odată, Vin pe Căi, alți Dumnezei. Vă dați seama, ce uimire A ”cuprins” săteanul prost, Ce-și găsise-n acea lume, Amărâtul lui de rost. Viața l-a ”convins” că-i bine, Cu mulți zei să nu te pui, Căci, mai mult de o icoană, N-are loc, de pus în cui. Îngrozit și de neșansa De-a nu ști nimic de ei, S-a retras în ”sihăstria” Cârciumei, unde doar bei. Căci acolo, vorbe pline De-adevăr, din mintea lui, El putea să la arunce Drept în fața orișicui. Nimeni nu-i plângea de milă, Când o ”lua” pe strâmb cuvânt, Și în sens de ”tăbăceală”, Și de vorbe de ”avânt”. -Ăsta-i prețul Libertății!… -Cârciuma nu e altar!… -Mă căznezc de-o săptămână Să uit calea, în zadar. -Spre aici, sau spre ”acolo”?… -Ești insinuant de rău. -Las-că vin cu… Dumnezeii… -Ce-or să facă ei, cu-al tău?