Șoapta resemnată

Șoapta-i resemnată: -Oare-am vrut să cred? Amintiri se-nșiră… -Cât mai pot să pierd? Gânduri, nerostite, Se sting în uitări. Cât ar vrea să rupă Lanțul de frustrări. -N-am putut. De vină-i Sigur Cel de Sus. Ne-a făcut asemeni. Ne-a uitat? S-a dus? Îndoiala-n sensuri, Ne-nțelese clar, I-a scurmat credința Într-o viață ”dar”. Scopurile-n sine, Transformate-n țel, L-au prins în vâltoarea ”Lupilor”, ca ”miel”. Pentru pofte-ncinse, Colții-a scos și el. Când urlii în turmă, Vrei să fii la fel. N-a putut să muște; Nu la fel ca ei. N-a mai prins din urmă Șansa de doi-lei. Șoapta-i resemnată: -Eu aș vrea să cred… E târziu acuma? Nu mai vreau s-o pierd… Cine să-l asculte? Cerul e închis. Pentru patimi arse, Doar ”jos” e deschis. Șoapta resemnată Cere-o șansă doar. Lumina se pierde… Toaca bate rar. ”Undeva”, regretul, A lăsat o urmă… Un ”ceva”, minuscul, A ieșit din turmă.