Visul

Peste vis, tot curge noaptea Îmbâcsitei conștiințe. Haosul îi ține partea Prăbușit peste ființe. Logica e regândită După legi contradictorii. Rațiunea, osândită, Merge-n păași aleatorii. Temerile ies în față, În perpetuum scandal; Una-nveșmântată-n viață, Alta-n zale de vandal. Drumurile-apar întruna, Și se pierd, încep, sau cad. Vremea-o face pe nebuna, Aruncând șuvoaie-n vad. Puntea e doar într-o doară Agățată de un nor. Râul urcă și coboară, Iară pașii lungi mă dor. Timpu-și schimbă-nfățișarea, Din nicicând în altădat. Crește-n fine îndoiala, Că-i fudul și încordat. Fuga-i o părere-nvinsă, Adâncită în noroi. Urmăresc urma de turmă, Răscolită de-un cioroi. Mă întorc, când nu mi-e bine Și revin tot în alt loc. Umbra-o simt c-abia se ține, Ca și candela de foc. Ce-ntâlnesc, e-ades aiurea, Și cu greu îl întregesc. În copaci plânge pădurea Când, cu ea, mă amăgesc. Caut oameni, să m-ajute, Dar, prin ei, pășesc uimit. Șoaptele sunt pe tăcute, Căci atâta își permit. Clar. Renunț. Îmi fac de lucru, Să ridic un pom de jos. Chiar îl simt; a rămas sacru, Într-un vis, de temeri ros…