E toamnă iar

-foșnet de durere-

Zăvorâtă în tristețea Frunzelor ce stau să cadă, Și a florilor, din care, Vii culori, cad zilnic pradă Frigului ascuns în noapte, Viața-n ea, tot vrea să creadă. Chiar și-n ruginiul toamnei, Ce poartă întreaga vină, Doamna-n valurile ceții, Frumusețea nu-și înclină, Și încearcă-n flori căzute, Să o scoată la lumină, În culori sfidând și albul Gerului cu colți de gheață, Ce, în mantia-i de brumă, Și-a ascuns reala-i față, Ea, un lied al despărțirii, Cât mai demne, le învață. Ca și lebăda sublimă, De dincolo de ”plăcere”, Îl șoptesc plecate umbre, Printre lacrimi de tăcere, C-un refren și de speranță, Dar în foșnet de durere… *