La limita singurătății

-ca o ”ființă”-

Tot ce crește are viață; Ce renaște, tot la fel. Este prima lege-a firii, Impusă, cândva, de El.

Culmea se prelinge-n steiuri, Ce, pe pajiști se coboară. Râpe amintesc de vreme, Prin răni ample, ce-nfioară. În tăcerea impregnată În ce-i viu, prin ceață deasă, Timpu-și face loc, cu jale, Căci nu e la el acasă. ”Pasul” lui se pierde-n norul Ce tot plânge peste plai, Ca o doină-ncărunțită, Din sufletul unui nai. Cerga zilelor ”închise”, Sfâșiată-i de un pin, Ce, plăpând, cu ramuri fine, Se înalță-n tainic chin. A crescut, singur, în jepii, Ce-l ignoră; nu-i de-al lor. O sămânță-a fost de vină; Mic, de-ai lui, și lui i-e dor. Nu-i dorit nici de-”nălțime”; Limita i-a încălcat. Are aer și lumină, Dar trăiește în ”păcat”. Zdrențuit de vânt și soartă, A decis, el nu renunță. Doar singurătatea-l ”roade”, Căci, se simte o ”ființă”. Undeva, în munți de piatră, Printre jepii fără ram, El suportă-”nsingurarea” Libertății fără ham. *