La izvorul Jiului

-solul munților-

Coborâsem dinspre Oslea; Ursul ne schimbase calea. Urme, pe zăpadă-n culme, Sugerau orice, nu glume.

Era la sfârșit de Mai, Când el hoinărea pe plai, După oi, dar cam degeaba, Jos, oierii-și făceau treaba. Hibernase, în post lung Și visase miei, ce plâng, Lângă mame-nduioșate, Ce ”musteau” încă de lapte. Se trezise mai devreme, Căci simțea foamea cum geme, Și-ncercase peste tot, Și-a rămas cu ”lins pe bot”. El răbda de-o săptămână, Și trecuse pe la stână, C-o știa plină mereu, Dar acum, pustiu, din greu. Goale, scânduri lustruite, Cu mirosuri înăsprite, Îi făcea soarta mai grea, După ce că era rea.

Ca urmare, fără vină, Căci mâncarea e ”divină”, Ca un ”dat”, clar, de la Cer, Mânca viețile ce pier. Cu o-nchipuire ”plină” De mioara cea blajină Ce dormea în blana ei, Visa jucăușii miei, A ajuns, spre ziuă-n sat, La ceva de-”mprumutat”. Câinii l-au simțit și-n ura Ancestrală-au ”dat cu gura”. Mulți sătenii, chiar speriați, Tot țipau, ca disperați. Nu prea i-a băgat în seamă; Burta nu cerea pomană, Ea dorea mâncare multă, Căci era proastă, incultă, Și nu-o ”d-aia” sclifosită, Ce doar gustă, fandosită. Deci, pornit pe ”săturare”, Fără altă amânare, A ”săltat”, dintr-un coteț, Un godac ”dolofăneț”. Rozaliul ”groh-guiț”, Ca pe-un ”bun”, încântător. L-a luat, sub braț, voinic, Cugetând că-i cam pitic. A plecat, lătrat cu ”drag”, Spre pădurea lui de fag, cu izvorul Jiului, Jiului, nebunului. S-a mirat, probabil, foarte, Că la ceasul cel de noapte, Doi bieți orășeni, pe vale, I-au întins cortul în cale. ”Mormăici”, cu cumpătare, N-a mai vrut altă mâncare, Și-a privit, la el, cu silă, Ca să nu spun și cu milă, Căci simțea, că e ”dotat” Cu conserve de la stat, O haleală de-aruncat, Chiar pomană, greu de dat Și, cinstit, cred, se gândea, După cum nu se vedea, Să le lase, bun, și lor, O ciosvârtă, un picior, Dar, hulit, se cam grăbea, Iar burta îl cam ”rodea”, Și, la drum, îl înghiontea, Ca, din labe, să tot dea…

A plecat, iar noii tăceam, Și, în teamă, cam zăceam, Căci văzusem, fluturând, Mușchii mult măriți de gând, Și-am rămas privind în gol, Ursul Munților, ca sol Al Naturii creatoare, Și-al ființei muritoare… *