Mocănița

-mănăstirea Moldovița-

Undeva-ntr-un colț de țară, Vechi tradiții au rămas: Oamenii, ”povara”-și cară, Vite pasc, pe larg imaș. Într-o gară ”învechită”, Și de timp, și de uitare, Mocănița-și trage suflul, Pufăind fără0ncetare. Fumu-negurat de ciudă Că-i legat de vălătuci, Evadează din coloană Și o șterge prin uluci. ”Uciu-ciu” și ”tronc” și ”poc”, Roțile-și impun voința Și, cu greu, mișcă din loc, Mici vagoane… Grea-i ”putința”. Negrul ”cal”, hrănit cu jar, Se forțează, geme, rage, Și-n deplină încordare, Trupul lung, la drum, își trage. Șine-nguste, lucitoare, Îi arată cum s-o ia, După garduri, după case, Peste-un pod, cu soarta grea. Satul a rămas în urmă; Râul de cristal apare. Drum de fier, cale de ape, Se-nfrățesc în larga zare. Culmi, cu cușme de fân strâns, Îngrădesc Cerul de-azur. Fagi și brazi, cu unda lină, Primenesc aerul pur. Pas cu pas, în sens de metru, Infinitu-am depășit. Ochiul nu percepe spațiul; De ce vede-i copleșit. Feeria îl absoarbe Și îl ține-n Timp captiv. Simțurile-s sufocate, Rațiunea-i gând nociv. O ajută, ca să sape, Alt frumos ce se-ncropește, Și-o obligă, să accepte, Că, Natura-n noi trăiește. Clipele s-au scurs în goana De splendori de Rai, în roi. Am rămas convins, pe viață: Veșnicia-i lângă noi… *