Nu e floare, dar o doare

Când, în jur, lumina cade În genunchi, din becuri ”fade”, Iar pereții o resping, Chiar și Gratiile plâng.

-Nu se poate, sunt doar ”fiare”! Țipă vocea celui mare, Dar Zăbreau, tristă, geme, Că-i trântită… și se teme. E închisă-n loc hain, Dup-o ușă de suspin, Ce, metalică și ea, Liberă să fie, vrea. Nu în lacăte ținută, Și de ivăr reținută, Ascunsă pe veci de soare, Parcă-ar fi la… închisoare. -Dar prostuț-o, nu-nțelegi, Pusă-aici, tu ești de legi, Și, alături de-alte ”fiare”, N-ai dreptul la ”a-te-doare”! -Dar am trup… și am și sânge, Geme ea, și-ncet, chiar plânge. Și e roșu, uite, zău! -Ruginită ești!… chiar rău. -Nu-i adevărat! E Viața Ce mi-a dat-o Cel ce Fața Și-a schimbat-o în Vecie, Oferindu-mi-o și mie. -Chiar ești culmea, nu ești vie, Toată lumea, asta știe! Ești un fier, și nu o floare! -Dar țin oameni… și mă doare… *