Realitatea felului doi

Stam ca prostul fără minte, Obosit să o tot caut, Supărat că rea-litatea, Cu un șut m-a scos în aut. Era fault, clar, pe bune, Și-a dat seama chiar și ea; Scuze și-a cerut, ca toanta, Ce se bagă unde vrea. Dar, pe urmă, a ”cotit”-o, Susținând c-avea dreptate, Și că eu, cu cârcoteală, Îi făceam dreptate-n parte. Ea voia s-o aibă toată, Numai azi, cu nici un mâine, Și-o durea, în … ce se poate, Că mulți n-au un colț de pâine. O jignisem, cam cu vrere, Când i-am spus că e nocivă, Și tot, cântă, în slogane, Ca o refulată divă. Ba i-am spus că românașul, Temător că n-o avea, Își tot neglijează soața, Când se-aude-o cucuvea. Ea-i vestește viitorul, Ce va fi ca vai de el, Și-l obligă ca să facă Ori copii, ori un alt fel. I-am mai zis vre-o două, multe, Până când s-a supărat, Și-a-nceput să-mi relateze Cum e ea cu-adevărat. …. Asta e… Realitatea… M-a făcut, mai trist, să fiu. Un popor, ce își ucide Pruncii nenăscuți, nu-i ”viu”. *