Rătăcind pe undeva

Oamenii m-au întrebat De ce sunt iar supărat, Și au râs, când le-am răspuns Că, în mine, m-am ascuns, ”Răstignit” de-atâta bine, Ce se revărsa în mine, Prin cuvinte, multe crunte, Ce pot scoate-un om din minte. Mă priveau cam ”încurcați”, Căci se și simțeau lezați, Că-i ignor, în Timp ”stricat”, Cu o minte de ”plecat”, Căci n-au priceput, vezi bine, Că aveam Clipe puține, Ca să-mi beau paharul plin, Cât mai am cuget ”senin, Nu cu ambră și nectar, Ci cu chinul cel amar. Singur l-am băut, tăcut; Sufletul doar s-a zbătut, Iar Lumina, în lumea ei, Mă-ntreba: ”Doar asta vrei?” N-am răspuns, căci nu puteam, O priveam, dar n-o vedeam, Și n-aveam multe de spus, Doar puțin, despre apus, Și despre un ”eu-ceva”, Rătăcind pe undeva. *