Și totuși... există

-în splendoarea de tristețe-

O biserică micuță, Cu un clopot, ”drum” spre El, Se ”ascunde”, de teroarea Unora, cu El, la fel.

Colțul mic, de Rai, se-ntinde Nu prea mult, căci un ”careu” De vechi blocuri, ”ofilite”, Îl sufocă mai mereu. Cu ochi reci, făpturi ”mărunte”, Feeria o privesc, Printr-un smog lipsit de viață, Și se vaită că trăiesc. Cu privirea îngrozită, Să admire nu mai pot, Căci, în lumea ”dezgolită”, Vor ceva, mai bun, de ”bot”. Soarta scârțâie lugubru, ”Fiare” troncănesc acut; Trece-n șir, ca un cortegiu, Viitorul, spre trecut. Ce păcat că El nu poate, Zidurile ”însemnate”, Să le ”ngroape”, ca să lase Florile în ”libertate”. Ca un Luchian, culoarea Peste ele-a fost ”întinsă”, În tabloul ”întristării”, Cu Lumina vie, ”stinsă”. Pași ”sfârșiți” sfâșie Timpul Înghețat în frumusețe; Ochii, rar mai văd speranță, În ”splendoarea de tristețe”. *