Și totuși... ”ne-isprăvit”

Liniștea se-ntinde-n zarea Adormită-n asfințit. Cerul, de un brâu de flăcări, De pământ e despărțit. Umbre lungi, croindu-și parcă Drum spre un tărâm pierdut, Spulberă lumina-n cale Și, cu ea, un azi trecut. Florile își culcă capul, Cu petale strânse-n coc. Frumusețea se destramă, Lăsând negurii un loc. Noaptea își întinde vraja Peste-un tot, cam otrăvit, De un om, pe care Cerul L-a lăsat ”ne-isprăvit”. *