Și rațele mor, nu-i așa?

-”emigrantele”

Iarna și-a întins în noapte Gheara de cleștar pe lac. Străvezii, în Luna pală, ”Pete”, ne-nghețate, zac. Nici un val nu mai destramă Liniștea, în foșnet fin. Doar din Cer, ”umbre fugare”, ”Cad”, în freamăt, spre destin. Stolul de ”sălbăticuțe”, ”Emigrante”, poți să zici, Vede șansa lui la hrană-n , Ochiurile reci și mici. Zorii le-au găsit acolo, Căutând cu-”nfrigurare”, Un ceva, un ”pic-de-viață”, Nu ca poftă, ci ”mâncare”. Erau douzecișișapte, Și, puțin, m-au supărat, Căci, foindu-se într-una, Erau greu de numărat. Emigrau în ”legea firii”, Într-al vieții tainic rost. Evitau mereu ”umanii”; Credeau lacul ”adăpost”. Pocnet sec; vuiet pe vale. Vaiet scurt; neauzit. Piere răvășită-o viață; Chiot lung, de beat trezit. Erau douăzecișișase; Trist le-am numărat pe Cer. Una sângerase gheața; Nu-”nghițise” pești, ci fier. E corect să iei o viață, Când n-ai foamea în stomac, Doar ca să îți ”lauzi” fapta, Tolănit într-un hamac? Tot așa-i și șansa noastră De-a trăi… E-un joc ”la zar”; Totu-i cine-l ”mânuiește”, Măsluiește, spus mai clar. *