Și totuși... mor

-speranțe-

Fără voie, se prelinge Lacrima pe chipul ei; E-o femeie simplă-n lumea, Plină de mulți ”dumnezei”. Zeii-au fost goniți, trecutul L-au stricat, sau l-au uitat. Goluri au umplut cu ”Altul”, De la alții-împrumutat. Tropăind prin minți, prezentul L-au ”croit” din ”te-miri-ce”, Și-au pus ”Domni”, la întâmplare, ”Potriviți” la orișice. Culte multe și inculte, Cu-ntrebări și ca răspuns, Logica au răstignit-o, Cu cuvântu-adânc pătruns. Vorbele necugetate, Îmbâcsite în idei, Răscolesc mințile-n voie, Făcând sfinți, din vii atei. Ele-ncearcă, rătăcirea, S-o abată spre-alte căi, Ce, tot șerpuind aiurea, Nu au capăt… Asta-i!… Păi?… Prevestesc o zi senină Peste un cortegiu lung, Și o noapte înstelată, Peste cei ce-n cruce plâng. Le oferă veșnicia Morților fără pământ, Și o viață, în trăire, Cam ca cea dintr-un mormânt. Chiar în ”voia lor”, prezentul E trecut la viitor; Când nu ai în ce mai crede, Totuși, și speranțe, mor. *