Și totuși... vis firesc

Ochii îi închid și Timpul, Mult prea obosit îmi pare; Văd în mintea-vis o mare Limitată-n a ei zare. Valuri nemișcate-umbre, Reci tăceri de lumini lasă; Iluzorii, ca în transă, De mișcare nu le pasă. Ternele culori, neantul, Îl fixează-n plumburiu; Sub picioare, doar nisipul, Vag clipește, auriu. Ține-o viață, ieri scăpată, Din Clepsidra Timpului; A sperat probabil, încă, În plăcerea viului. Din păcate, în picioare, Am călcat-o și pe ea; Mă aplec și-o iau cu grijă, Și iubire-i dau să bea. O absoarbe-nfrigurată, Ca pierdutul în pustiu; Mi se cuibărește-n suflet, Locul unic, unde-s viu. Visul meu real, din minte, Mi se pare pur firesc; Ochii să-i deschid?… Dar, dacă Mă ”trezesc”… că nu trăiesc? *