Zori cu-apus de soare

Când noaptea se afundă În zilele stinghere, Cu-obrăznicia crasă, A poftelor mizere, Pe zori se lasă ceața Umilă, în tăcere, Ca lacrimă de rouă, Căzută din durere. În raze frânte, Cerul, Rămas fără-o părere, Împrăștie lumina, Ca ultimă plăcere. Neliniștea crescândă, A celor fără stare, Parcă-ar dori, ca-n vremuri, Un răsărit de soare. Dar ”norii noi”, de ”astăzi”, ”Tiviți” cu smog-oroare, Doar fac, triști, cu putință, În zori, apus de soare… *