Zîmbret pentru scorțofană

M-am ”crucit”, când am văzut-o Cum vorbea cu cei din jur; Amintea de-o coțofană, Cu-al ei glas curat-impur. În cuvinte ce, respectul, Era sigur prohibit, Îl făcea, pe orișicare, Să o simtă ”înăcrit”. Nu înțelegeam ideea Convorbirilor ”de șanț”, Și că, un căluș în gură, Poate fi pus și cu-n lanț. Emana o ne simțire, Cert, atrofiată-n gând, Pretinzând ca, dialogul, Să aștepte la alt rând. Se vedea ”lumina”-n vorbe, Ca la flacăra de Iad, Iar ideile, trunchiate, Aveau gustul tern și fad. Supura ipocrizia Ca, la țâța vacii, lapte, Când ”pornea”, cu-nchipuirea, Ca să ”demonteze” fapte. -Le am scrise, pe hârtie… Chiar nu vezi, ca să citești!? -Dar eram și eu acolo… -Noi decidem unde ești. Mi-a venit, în minte-un nume, Ce, de scorpie-amintea, Când, la geam, o coțofană ”Scorțofanei” îi ”zâmbrea”. *