Când pruncii

În lacrimi crude-n focul vieții, Aprins cu vrejuri de iubiri uscate, Se stinge în uitări de sine, Sub biciul vrerii: „mai departe”. În șoapte reci de neputință, Cu glasul sufocat de uri, Înoată în curenți de vorbe, Scrâșnite-n dinți, de hâde guri. Cu gândul prins în lațul legii, Flămând de „bine” și de „am”, Se-neacă îmbuibat de „poate”, Și-nghite-n sec, prostit de „v-am”. Târziu, când pruncii-și pierd răbdarea, De-a se mai naște fără tați, Se-aprinde-n noapte remușcarea, Că și-au uitat părinți și frați. E pragul sorții dinspre Viață Și locul „prea târziu” și „vai!” E clipa când Clepsidra se răstoarnă, Și-un glas macabru strigă: „Hai!”.