Ce frumos…

Am invidiat mereu norii… Cât de frumoși sunt și ce majestuos plutesc peste nedreptățile lumii vii, înflăcărați în ziua faptelor de Soarele arzător ca iubirea, iar în noaptea regretelor și speranțelor de Luna delicată ca simțirea. Dar și mai mult m-au impresionat prin demnitatea cu care se sting și mor, în falduri străvezii de viață, peste un pământ avid și nerecunoscător, în extazul Renașterii Frumuseții extreme, nu numai a celei apreciate de Om și nu ca el… Cât de frumos se nasc, trăiesc și mor… pentru alții.