Crizantema

Primăvara-n ceasul faptei nu-nfloresc ca multe alte, Resemnate-n verde palid, se retrag însingurate. Nu blesteamă-ntunecate soarta care le-a rănit; Cu zambile și lalele să-nflorească au dorit. Zi de zi grădina toată se preschimbă-n Paradis. Ele plâng și cresc în șoaptă, cu speranța ca un vis. -Dar de ce? se plâng micuții, n-avem dreptul la culori? Ceilalți râd și-ntreabă zilnic: -Ce-i cu voi? Nu sunteți flori? Vara-n arșița nebună și cu apă mai deloc, Se-ofilesc, dar nu renunță, sub luminile de foc. Rând pe rând, splendide, mândre, celelalte înfloresc Și iar spun tendențioase: -Crizantemele trăiesc? Toamna-și spune greau cuvântul, cu vânt aspru și ploi reci, Pe pământ urgia-ngroapă florile în loc de veci. Dintre straturi nu apare curcubeul de culori, Negre ramuri se înalță; e un timp și ca să mori. Într-o zi, lovite frunze, de urgii și ger amar, Se strâng înfrățite-n brațe și primesc viața în dar. În tristețea absolută, sub un soare resemnat, Cu sfială și rușine, un boboc abia a dat. În clepsidre de culoare, albe, roz, portocalii, Move, galbene, pestrițe, ea străluce zi de zi. Floarea-și spune rugăciunea, mulțumind Celui Prea-Sfânt, C-a avut grijă de toate… și de om și de Pământ.