Doi Boi Noi

Sprijinit de-un gard de scânduri, Mult rărite de nevoi, Un Bătrân privește carul, Tras în silă de doi Boi, Și se face că n-aude Ce vorbesc încornorații, Mari și mândrii în trufie, Mai ceva ca împărații.

-Fără noi Omul e jalnic, Mic și strâmb, nu prea voinic. De-ar sufla mai tare vântul, L-ar trânti ca pe-un pitic. -Ai dreptate bou măi frate Și mai e ceva cu el: Dacă-i moale la copite, Coarne n-ar nici de fel. -Ca să nu mai zic de coadă, Sau de pielea lucitoare, De plăpând ce e sărmanul, Poți să-l zgârâi cu o floare. -Ce noroc are „țăranul” Că ne vede cum umblăm Și cum arătăm la lume, Cât de țanțoș noi călcăm.

Carul a trecut agale, Scârțâind ca apucat, Iar pe capra șubrezită, Dormita un moș uscat.

Cugeta-ntristat Bătrânul, Ascultând la Boii blegi: „Parcă-s Noi, loviți de soartă Și-nhămați la car de Legi”.