Dorință

Am vrut să scriu despre dragoste, iubire, puritate și ingenuitate, dar gândurile mi se blocau implacabil în prăpăstiile de indiferență și munții de nepăsare, întâlniți la mulți, la mult prea mulți oameni, orășeni, săteni și migratori. Restul puținilor nu doreau să iasă în față și se ascundeau în durerile și necazurile lor. Nu le-am respectat dorința și am scris despre ele, cât și cum am putut, dar cu drag și sinceritate, cu înțelegere și speranță. Dar nu este de ajuns, întrucât nu le alină suferințele ci doar le conștientizează. Ei rămân cu ele, iar noi, spectatori, nu nevinovați, cu durerea neputinței încrustată în minte și uneori în inimă. Ce păcat că sunt atât de puțini umani printre atâția oameni… Ce păcat că dragostea și iubirea, afișată și legiferată tot mai mult, pentru comercializare, nu poate fi cea naturală, pentru a fi sădită în sufletele și inimile copiilor, flori plăpânde care se usucă în arșița veacului, anilor, zilelor și orelor acide, în fața martorilor muți, ca noi… Și am scris… despre Frumusețea… și Suferința… Satului Românesc.