E primăvară

Cerul s-a-nfrățit cu lacul În albastru dintr-o-dat. Soarele își varsă focul; Mult în iarnă a răbdat. Norii, îmbuibați de lacrimi, Răscolite de prin mări, Se-mbrâncesc unul pe altul, Între cele patru zări. Vântul, rușinat de faptul, Că pe ger l-a ajutat, Scuze-și cere-n adierea, Ce te mângâie ciudat. Aerul, ce răsuflarea, O-ngheța nerușinat, Străveziu se pierde-n ziua, Ce în noapte a iernat. Câmpul voalul își ridică, Într-un dans de aburi-val, Și cu chipul plin de riduri, Ne zâmbește-n verde-pal. Din pădurea desfrunzită, Rușinată că e goală, Se aude-un tril de mierlă: Muguri roagă să se scoală. Printre case-n sat, uitarea, Se preschimbă-n interes, Grebla zburdă iar în mână, Sapa cade tot mai des. Într-un colț, ca nestemata, Clopoțel de vis se zbate, Ca simbol al învierii, Ca al vieții după moarte.