Furtună cu nuc

Lacul flutură din valuri Prins în horă de furtună, Vântul, cavaler de taină, Simțămintele îi scurmă. Stropii străvezii-n lumină Zboară-n cercuri spulberați Și tot cad în mama oarbă, Ce-i iubește, chiar schimbați. Norii negri-și tună vorba Și împroașcă, cu scântei, Fulgerele-și ard menirea, Amintind că mai sunt zei. Nimenea nu poate-n calea Stihiei să stea măreț, Chiar și nucul se apleacă: Închinarea e în preț. L-a-nvățat sărmana viață, Ce-a-ndurat-o singur cuc, Că urgiile haine Rup ce-i mândru, dar se duc. Ramuri grele greu crescute În decenii de tăceri, Plâng, chircindu-se sub scoarță, Răsucite în dureri. Scârțâit lugubru umple Valea moartă dintr-o dat, Când un braț bătrân în noapte I-a fost smuls, sau l-a cedat. Greu tribut soarta îi cere Pentru a salva ce-i bun; Ramuri tinere se-nchină: -A murit taica străbun.