În tăcerea nopții

„Când plânge un străin simt că mă-nfior. Când îmi plânge pruncul, clipele mă dor”.

În tăcerea nopții, spartă doar de valuri, Clipe lungi de soartă se preling pe dealuri. Zile-ngenunchiate de perfide patimi, Tot înving simțirea îngropator datini. Răsturnate care de povețe bune, Zac în neființa unei lumi străbune. Aripi de lumină răscolite-n cânturi, Sfârtecă pământul părăsit de vulturi. Resemnate umbre născute-n speranță, Scurmă-n van ogorul transformat în zdreanță. Fără voie-n voia Lui de a fi bine, Se petrec din viață în uitări de sine. Rar, când teama strânsă se preschimbă-n ură, Își aduc aminte că mai au și gură.

În tăcerea nopții zilelor de mâine, Un micuț se roagă pentru-n drob de pâine. Inima-i în bocet cântul nu-l cunoaște, Sufletul se frânge pentru-n blid de lapte. -Mama… strigă-n viață… spre natura moartă. Liniștea se-așterne… pe un mal de soartă.