Îndoiala

Într-un sens, Măgarul, că era de neam, m-a privit la lucru cum mă chinuiam. -Prost mai ești Vecine! Chiar nu ai ce face? La ce-ți folosește altuia de-i place? Vrei curat să fie. Vrei și flori mai nou. Ce te faci de trce iarăși câte-un Bou? L-am privit cu milă. Parcă mă vedeam. Să-i răspund mai acru? Vorbe nu găseam. -Fă ca mine frate! Zău că nici nu-mi pasă că tot port samarul; el îmi e și casă. -Dar e greu măgare. Te-am văzut gemând, tot trăgând la semeni, chiar și alergând. -Da, dar am mâncare; zilnic o primesc. Nu mai pierd lungi ore să o pregătesc. Că avea dreptate mă cam îndoiam și căzut în transă gânduri rumegam: „Oare cum e bine? Sau cum e mai rău? Ca măgar în viață, sau cu eu-l tău”. El, Măgar, tot trage. Eu, măc(g)ar trudesc. Știe ce-i e bine. Știu să socotesc. Face ce îi place. Eu numai gândesc. Nu-și pune problema. Eu cu ea trăiesc. Rage cât îl ține. Eu abia grăiesc. Râde de oricine. Eu numai zâmbesc. Doarme și-n picioare. Eu mă tot grăbesc. N-are sentimente. Eu pot să iubesc. Dar dacă le are? Iar mă îndoiesc.

Că e Om mai bine, zău că nu-ndrăznesc să declar cu surle… Iar mă calicesc.