Lacrima

În căușul palmei lacrima e vie. Se uită la mine și la plâns îmbie. -Ce vrei tu micuț-o, stoarsă din iubire? Viața ta e scurtă. E un dat-menire. -Nu îți cer prea multe: doar în astă seară, să-mi împart tristețea cu o mică soră. Prea multe motive s-o refuz n-aveam. Ieri boceam pe rupte. Azi numai jeleam. Ochii, seci de lacrimi, se uitau la stoluri De speranțe frânte răvășite-n goluri. Nu i-am dat o soră; doar am sărutat-o. S-a pierdut în sine-și, când am întrebat-o: -Vrei să fii cu mine? Vrei să fii a mea? S-a lipit de buză în sclipiri de stea. Gustul de iubire l-am simțit acut. Am sorbit-o lacom; inima s-a rupt. O vărsasem caldă; rece-acum era. A pierit micuța în timp ce spera.

Cât de mult…

Cât de mult tristețea te face să crezi, Că nu ai ce pierde, când n-ai ce să pierzi. Cât de mult iubirea te face să crezi Că ea-i veșnicie și n-ai cum s-o pierzi. Cât de mult se-nșeală omu-n sinea lui, Când stă sub o spadă aninată-n cui. Ca Sisifi ne plângem că începem iar, Dar jucăm în pripă fericirea-n zar. Șansa ne răsfață rar, neprevăzut, Dar se frânge sensul, a tot ce-am crezut. Osândiți de gândul că putem mai mult, Ne-nfundăm în gloduri de credință-n cult. Oropsiți de biciul faptelor proscrise, Ne mirăm că alții ne lovesc și-n vise. Sugrumați de limba ce leagă tăcerea, Sufocăm în fașă pruncii și plăcerea. Speriați că liberi e prea mult să fim, Închistați în gratii murmurând trăim. Mulțumiți în toate pentru „nu știu ce” Ne trezim de-odată întrebând: „De ce?”