Lacrimile cerului

Lacrimile cerului Curg în nesfârșită durere și iertare, aducând viața, pentru unii și agonia, pentru alții. Umed și mai umed, pământul îngroapă, cu grijă, mii de gângănii, invizibile printre firișoarele rădăcinilor, avide, sau resemnate, scoase din anonomat, de fluidul înegrit, ce-și urmează destinul implacabil, de „la vale” , pe nenumăratele făgașe sculptate rapid pe solul nesătul. Ca un cărăuș neastâmpărat Vântul răscolește și răstoarnă norii, unul peste altul, sau îi „liniștește” într-un luciu mat, opac, cenușiu, ca durerea cerului pierdut în zări de tăceri, unde doar fulgerele obosite, abia se văd, iar tunetele și-au pierdut sensul. Orizontul acustic este învăluit treptat de noi fire interminabile de fâșâit fin, liniștitor, de linii cristaline, ce cad și iar cad, în șopot molatic, pentru a sfârși în jerbe și coroane străvezii, strivite de betonul sau piatra răuvoitoare, care le limitează accesul la pământul dorit, iubit, înfrățit. După lunga arșiță nemiloasă, în frenezia ancestrală, frunzele și florile își pierd cumpătul și se zvârcolesc în plăceri nebănuite, speriate implacabil…. de un fâlfâit scurtat de aripi.