Laleaua

Pe un preg de soartă, la intrarea-n viață, O plăpândă floare s-anroșit la față. Goală ca speranța fără-acoperire, Și-a întins bobocul, oază de simțire. Nuditatea tijei, fără puf și spini, O făceau să pară simplă-ntre vecini. O bârfeau în hohot, că nu e de ele: -Două frunze-ntinse șleampăte și grele. Ea, în inocența-i fără ură, pură, Le iertă pe dată: „Poate-i viața dură”. Soarele apare pe un cer noros. -O, cât ești de mare! O și ce frumos! Chipurile toate spre el se îndreaptă, Vor să-i fie soațe. Vor o altă soartă. Doar ea, întristată, nu-l vede pe sus. E prea mică încă: „Poate la apus.” Timpul implacabil zorii-i trec în zi, Lumina-i conferă dreptul de a fi. Trupul drept se-nalță mândru, de nespus, Pământul o cere plecată supus. Cupa își răsfiră petale de nor, Purpuriul arde în flăcări de dor. Un potir de viață, clopot răsturnat, O clepsidră sfântă, într-un veac turbat.