Luna

Unduioase umbre, unda, o îneacă în suspine. Luna calcă lin poteca, de lumini ca ițe fine. Stelele-și ascund obrazul de rușine și se sting. „Ce frumoasă e Crăiasa?”. Norii se retrag și plâng. Florile-și ascund uimirea în petale strânse-n grabă. „Cum de e așa splendidă?..” „Leneșă și făr-de treabă”. „Ești invidioasă soro. Parcă tu te dai în brânci. Nu accepți că e sublimă” „Ba-i pustie; numai stânci”. Rând pe rând, în nebunia, nopții reci cu Lună plină, Plantele își spun părerea: „E boccie”. „Ba-i divină”. Unele, mai „înțepate”, cu, sau fără spini de soi, O atacă veninoase: „E a dracului ca voi”. Altele, mai moderate, ca și omul resemnat, Se rezumă la povețe: „Nu huliți, că e păcat”.

Pe pământ doar întristarea se mai lăfăie prin case. Un bătrân mai roagă Timpul, înc-o vară să-l mai lase.