Macul

Pe imașul sterp, de vaci, Răscolit fără-ncetare, S-a ivit din glodul ars, Nu se știe cum, o floare. Flacără de vis în noapte, Roșu-purpuriu de jar, Catifea de suferință, Mare-n străluciri de far. În petala-i străvezie Soarele s-a încrustat, Și uitând de veșnicie, Pentru-o noapte i s-a dat. Vântul s-a oprit din cale Străbătut de un fior… În corola suferindă, Clipele se strâng și mor. Roua a sorbit iertarea Buzelor de jar pe cer. Stele-au strălucit în chinuri, Resemnate că nu pier. În azur de neputință Zorii s-au pierdut grăbiți. Pe Pământ, copita faptei, Lasă-n urmă maci striviți. În pustiul de tăcere Țipătul e fără rost… Vaca rumegă o floare: „Ce noroc că prima-am fost”.