Mesteacănul

Agățat de viață pe o stâncă-aiurea, Se înalță tainic, ascunzând durerea. Ca și omul singur, rătăcit în sine, Plânge-n crengi plecate, părăsit de bine. Într-un vis, spre ceruri, trunchiul prinde viață, Falduri verzi de frunze, se răsfiră-n ceață. Norul jos coboară să-l sărute doar, Îl iubește-n felui, de „Hai-hui” hoinar. Stropi de diamante îi oferă-n dar, Pleacă și îl lasă soarelui de jar. Vântul, pretendentul, aprig îl gonește: -Fugi de-aici străine! El cu noi trăiește. Nu-i de nasul vostru, nesătui turbați, Ce oferiți doar clipa și pe veci plecați. -Tu vorbești haine, care nu te vezi. Ești nimic de aer. Oare cin-te crezi?

În tristețea-i sfântă, părăsit de-ai săi, Răstignit pe stânca, roasă de nevoi, Își apleacă trupul, răsuflând din greu Și se zbate-n vântul, ațâțat mereu: -E păcat prieteni ca să vă certați. Libertatea face din voi doi, doi frați. Fără altă șansă, tandru și duios, Eu rămân… aicea… doar ceva „frumos”.