Noaptea de Dragobete

Gerul cade greu din ceruri Ca un dat de soartă Întinzând o cergă rece Peste-o lume moartă. Norii-ndurerați de omul Ce se zbate printre vieți, Lacrimi calde varsă-n noapte, Transformate în nămeți. Picături de neființă, Ce ființa proslăvesc, Se preschimbă-n spini de gheață, Ce hain și crunt lovesc. Stelele nepăsătoare La calvarul nevestit, Se reflectă-n flori de gheață Și rămân în infinit. Nu le pasă, sau nu pot, să-nțeleagă frigul, În pustiul dintre sori, Totu-și pierde sensul. Luna-și unduiește voalul În halouri de suspin, Rătăcind de Dragobete După o iubire-chin. Soarele-i departe încă… Nu o vede, sau nu vrea. Pe Pământul de penumbră, Urlă câinii lung la ea. Ca stafii în mantii albe Gem copacii-ngrozitor. Răscolind dureri ascunse, Crengi se pleacă, cad și mor. Trunchiul, în priveghi de mamă Lângă fiul mult iubit, Tot încearcă să le scoală; Nu concepe c-au pierit. Case mici, ca lacrimi calde Pe obrazul dealului, Trist clipesc din geamuri oarbe În lumina cerului. Un fuior de fum sfâșie Implacabilul sfârșit. Supărat, gerul îl frânge. Altul crește în zenit. Un sărut pe-o poză veche, Cam de când erau copii. Au crescut, dar el nu știe. O să-i spună, orice-ar fi.