Zori

Zorii se preling prin ceața, geamului de mult lovit. O perdea atârnă jalnic, cu regretul c-a pierit. Bufnița-și ascute glasul, amintind de nopți tăcute. Luna își ascunde fața. Sus se sting stele trecute. Un cocoș își drege glasul, trâmbițînd apoi în vrere. O găină, obosită, doarme dusă cu plăcere. Pragul casei se-nfioară, sub un pas nestăvilit, Ușa scârțâie în boală, amintind de-un nuc strivit. În tăcerea rar curmată, de un greier rătăcit, Se ascunde-un melc sub piatră; ieri aproape-a fost strivit. O broscuță jucăușă, se strecoară-n urma lui Și-l tot zgândăre cu laba; ce să-i faci, e doar un pui. Plictisit de-alergătură și lătratul prin vecini, Un cotei cu blana roasă, se retrage dintre câini. Floarea își întoarce fața, din pământ, spre cer senin. Un scaiete se-nfioară în zadar, fără venin. Un tufiș lovit de soartă, se întinde istovit. Iar o zi ca orișicare. Iar copii și iar rărit. Doar un dud, măreț și falnic, nu vrea să privească-n jos. -Țelul meu e sus, pe ceruri, printre nori și vânt duios. -Nu te înfoia fârtate. Nu mai fii așa țâfnos. Vine crivățul și gerul. Te pătrunde pân-la os. -Ce știi tu pleoștită tufă de sublimele trăiri? Să privești în zarea largă, spre posibile iubiri… Glasul lui se stinge-n corul, unor gâște guralive, Ce se-avântă-n zbor haotic, peste-un șir micuț de stive. Lacul le primește-n silă, că prea-l tulbură ades. Ar dori să fie mare, dar e-un iaz micuț, de șes.

Peste tot și peste toate, în hlamidă de azur, Soarele-și arată chipul, cizelat în aur pur.