Zi de iarnă

Lacul e un sloi întins, sprijinit de maluri. Îl îmbrac-un giulgiu mut, înghețate valuri. Pe la margini, apa prinsă, în capcana de azur, A țâșnit, izvor de lacrimi, într-un șopot lin și pur. Soarele nu a putut azi mai mult s-o-ajute, A-ncălzit pe țărm puțin, mii de pietre mute. Doi căței cu burta goală lipăie puțin din ea. Ieri au mestecat zăpadă; apa-i rară, iarna grea. Mai pe mijloc, cu răbdare, trei copii scobesc o copcă. Toporașul bate toaca, răsunând în gheața seacă. Mulțumiți de lucrătură, mai scobesc vre-o două-n jur, Și în ace, libelule, înfig greu, pe gerul dur. Cu răbdare și speranță, c-o venii și vre-un baboi, Se întrec în tropăială; frigu-i crunt, piciorul sloi. Vântul bate dintr-o parte șuierând netulburat. A plecat de sus din munte; drumu-i lung și-i supărat. Cu cei trei n-are nimica, dar tot stau în drumul său: -Mă sfidează oare?-și spune.Sunt cam mici; să nu fiu rău. Curios, grăbit de cerul ce se-ntunecă spre esr, Numără vre-o zece fâțe și dispare-ncet, pe șest. Seara se abate-n taină peste-un lac rămas stingher. Stele vii apar din hăuri și din nou în neguri pier. Case slabe, coșcovite, cu paiante des cârpite, Se înșiră îngrozite, printre garduri răstignite. Fumul pal denotă jalea celor ce prea mult îndură, Ce-au uitat că totuși viața e iubire și căldură.