Incredul

Ieri m-a dus norocul, ca din întâmplare, într-o sală mare, ca de adunare. Oamenii, în stare, de orice pe lume, se-mbulzeau cu boii, cu botul în spume. Țața Frosa și-ncă vre-o două neveste, stăteau la taclale cu trei vaci discrete. Alți bărbați, cu caii, și în gura mare, discutau de soațe: care e pe care. Cam uimit, cu gura după muște-n zbor, am intrat în vorbă, ca să nu spun cor. -Ce-i cu voi aicea? Ce s-a întâmplat? Cum de omul mândru, cu voi s-a-ncurcat? -Ne-am trezit cu toții, fără voia noastră, adunați grămadă; asta-i vestea proastă. Mai apoi, pe bune, ne-am făcut amici, oameni și cu vite, câini și cu pisici. -Și vă înțelegeți? Nu vă mai certați? -De minune fine. Parc-am fi toți frați. -Și cât o să țină dragostea „pe bani” dintre patrupede, păsări și „umani”, căci doar avantaje, ei vor, pentru hrana ce v-o-aruncă zilnic, până vă iau „blana”? Că vorbeam cu oaia și berbecul „frate”, ce se scărpina, cu un om, pe spate. -Ce a fost odată, nu o să mai fie. Ne iubim acuma; sigur pe vecie. Incredul, ca tontul ce nu înțelege, de ce zboară vaca, în loc să alerge, m-am retras cu una, bună zău de muls; vă mai zic pe urmă, ce aveam de spus… Deci, unde ”râmasem”? A, la întrebare: -Mai mănâncă omul, da, sau nu, mioare? Căci, dacă-s grămadă, acuma, cu toții, Unde-or să se ducă, lupii, și cu hoții?