Ploaia foamei

Plouă, plouă, plouă… Plouă-a nebunie. Plouă-n lacrimi crude. Plouă-n veșnicie. Clipele se nasc și pier, Fără altă șansă, Și se-ntorc ude-n neant, Într-un fel de transă. Chipuri palide, la foc, Tot privesc aiurea. Gândurile s-au golit… Cam la fel și firea. Rar, cuvântul îndrăznește, Să rupă tăcerea. Se aude ca ecou, Mai amar ca fierea. Ce să faci, când nu mai poți, Să mai faci nimica? E-ntrebarea fără rost?… Plânge-ncet mămica. Fără grija de-a păzi, Ce nu au în casă, Se gândesc, că tot așa, Vor avea la masă. Nu vor mai mânca nimic. Fac economie. Foamea se va plictisii. Cât o să mai ție? Va pleca și ea, spre cei, Ce pot s-o hrănească. Că doar n-o muri cu ei… Ea vrea să trăiască.