Ploi

În cortegiul lung de nori Ziua plânge-ntruna. Noaptea, soră și mai rea, Face pe nebuna. Vântul, blestemat să bea Cupa neputinței, N-are liniște să stea La masa căinței. Fără milă-n conștient, Urgisit de soartă, Bate-ntruna în pustiu, Peste-o lume stearpă. Casele s-au stins pe rând, Zac ca-n neființă. De o săptămână toarnă. Cum e cu putință? Rar o umbră se îndură Să înfrunte zloata, Și dispare de îndată; Scârțâie lugubru poarta. Prin făgaș se scurge apa. Drumul tot e o mocirlă. În galoși prea mari înnoată Un copil, în glod de silă. Ține banii strâns la piept: Pâinea lor de seară. Prânzul, ca de obicei, E-nvățat să-l sară.