Plopul

Drumul duce-n Capitală; Vai de el și vai-de-noi. Gropile sunt asfaltate; Cu un luciu strâns din ploi. Zdrang și pleosc, cuvinte cheie, Sunt parole de acces. Cine scapă ține minte Și e mândru de succes. Singuratic, parcă-ar râde, De n-ar plânge-n crengi uscate, Un plop jalnic se înalță, Mult rărit de ierni turbate. Multe a văzut și poate, Le va spune într-o vară, Când va răbufnii din frunze, Plângătoare, cu ocară. Trunchiul zdrențuit de anii Ce-au mușcat avizi din el, Ca un stâlp al demnității, Nu s-a-ncovoiat de fel. Falnic se înalță-n cerul Ce-a decis să nu-l primească, Și, ca om cu rădăcină, Pe pământ să se târască. Iarna vieții bate-n ușă Cu speranțe spulberate. Dinspre sate vin topoare… E doar lemn… Să ardă poate. Drumul lung se pierde-n zarea Netedă ca un nimic. Doar un ciot scurmă tăcerea… N-a murit cum a trăit.