Ramuri ”stinse”

Ramuri „stinse” și în rod, înfrățite-n veșnicie, Își cer dreptul la pământ, într-un zvâcnet de trufie. Unele, în el să cadă, pentru somnul cel de veci, Altele, din el să soarbă, viața-n clipe lungi și reci. Negre, în durere-nchise, și de soartă și de răi, Se usucă-ndurerate, plânse de cernite ploi. Numai vântul le răsfață, și le mângâie duios, Ca o mamă pruncul care, doarme într-un somn pios. Nu se-agață-ncrâncenate, de suratele-nverzite, Se retrag în resemnare, cu speranțele zdrobite. Spre un cer, aprins de nimbul, ce tot piere în apus, Se înalță-n cruci de rugă, ramuri ”stinse”-n trunchi răpus. Nu le tulbură trăirea, celor ce mai au o vară. Vor rămâne împreună. Știu, securea o să doară.