Răsărit

Florile-și întorc privirea Spre un răsărit de foc. Zămislite din culoare, Prind lumina-n tainic joc. Raze lungi, scânteietoare, Furișate printre nori, Se revarsă din corola Unor zori, extinși în zări. Culmile se pierd în vraja Ceții-n valuri răsfirate, Ce se-nalță-n răsuflarea Unui câmp, verzui în parte. Valea, lacu-l odihnește Într-un somn de pui hoinar, Ce-n neliniștite valuri, Țopăie pe prund sprințar. Prea-plecată-n suferință, Salcia bătrână plânge. Trunchiul, ros de neputință, Inima-i de lemn îi frânge. Scorbura, mai ieri copilă, Cuib de păsări cântătoare, A crescut cu nepăsare, Fără-a ști, ce mult o doare. Dar acum îi iartă totul: Un copil în ea-i ascuns. Ea se bucură, când altul, Nu-l găsește; și-i de-ajuns. Au rămas de dimineață Să se joace pe imaș. Vacile le-au dus la apă… ”Ultimul e pe făraș”… Umbra-ntinsă peste maluri Se scurtează-ncet, treptat. Dintr-o casă somnoroasă, Tot la fel, iese-un bărbat. Sapa-i soarta de pe umăr, Ce și-o cară-ncrâncenat. Doar la Răsărit zâmbește. Seara-i frânt, și e turbat. Dar acum are puterea Să se bucure de cer. Ochii îi sclipesc; speranța, Ca și visele, nu pier. Soarele-și arată fața Resemnat și-ngândurat… I-a iubit pe cei ”cu viață”… Loc în cer… nu le-a păstrat.