Șacalii și copila

Copila își plânge destinul, Cu forța pierită-n cuvânt. Frântura de suflet se zbate… O funză ce trmură-n vânt. ”Pierdută” de mamă în lume, Cu șansa, orice, de a face, E luată de valul urgiei… Greșeala n-o iartă; și-o face. Cu trupul prea fraged, ca pradă, Se-oferă în dar unora. Șacalii-o primesc ca pe-o jertfă… Și sclavă o dau altora. În vorbe ce mintea-i încurcă, Păcatul îi pare onoare, Și lupii flămânzi o înșfacă… Și ling ce-a rămas din candoare. Mândria, că e ”remarcată”, De haita avidă din școli, O fac să se simtă ”aleasă”… Uitând de copii și de boli. În sânge se stinge speranța. Morala e stoarsă-n cuvânt. Plăcerea e doar vinovată… Și țelul de mâine-i ”mormânt”.