Șanțul lui

Într-un șanț, cam pântecos, Plin de indolență, Căci, și el a fost tratat, Cu indiferență, S-a trezit un biet sătean, Noaptea, pe răcoare, C-are-n cap parc-un butoi, Și că burta-l doare. Era invers, căci, de fapt, Umpluse ”butoiul”, Toată seara, la bufet, Cu sticla și țoiul. Tot ciudat, simțea, pe bune, Neuronul hohotind, Căci se zbenguia nebunul, Singurel, chiar chiuind. Fără logică, căci solo E mai greu un dialog, Cugeta, murdar, ca soartă, Înjurând în monolog. ”Se-ntorcea de la botezul Finului lui nu știu cui, Sau se îndrepta-ntr-acolo?” Mintea-o lua un pic cam șui. De acas, plecase sigur; Burta-i amintea de birt. Începuse, da, pe masă, Cu-o bardacă, un lung flirt. Se uita pe drum și, drumul, De pustiu, pustiu era. ”Oare casa mea, pe unde-i?” Că-i în satul ăst, spera. S-a decis s-o ia ”încolo” Cam cum vine, cum o fi, Bucurându-se că-i noapte Și că n-a căzut pe zi. Drumul lat, poteca-ngustă, Pentru cel ce ”beat” pășește, Îl ducea, când într-o parte, Când în alta, clar frățește. Mai avea puțin și, satul, Îl lăsa în urma lui. L-a întors un treaz-vremelnic, Rătăcit și făcut ”cui”. Cum l-a ”dus” până la poartă, Nu mă credeți, de vă spui. Zorii l-au găsit, pe burtă, Tot în șanț… da-n șanțul lui.