Șarpele la sân

Cunoșteam povestea. Chiar m-a întristat. De faci bine-n lume, Chiar ești vinovat? Șarpele, în viață, Multe chipuri are. Când te mușcă-n suflet, Și mai rău te doare. Sa-ntâmplat odată, Să nu spun mai des; Când le-am dat de toate, Eram ”Cel Ales”. Mulțumiri, din vorbe, Am primit din greu, Dar în spate, ciuda, Se-adâncea mereu: De ce-am dat la ”unul”, Mai mult un picuț? De ce am luat ghete, Unui alt desculț? De ce, altădată, Nu i-am dat și lui? De ce-am spus odată, ”Puneți pofta-n cui”? De ce încontinuu, Nu pot să le dau? De ce astă iarnă, Nu le-am ”luat”, ce n-au? De ce ”una-alta”, Și de ce așa? De ce le port vină, Că mi-au zis ceva? Șarpele, în casă, Singur l-am băgat. Fără voie-n suflet, El s-a aciuat. Nu l-am dat afară, Dar s-a plictisit. Sau poate, din fire, Iarăși m-a rănit. Am făcut-o-dată, Și apoi, la fel. Chiar mai cred că, mila, E un drob din El. Ne-a făcut asemeni? Chiar am vrut să cred. Îi iubesc pe oameni… Și de asta pierd. Unul după altul M-au mușcat, pe rând. I-am iertat atuncea, Și-am gemut, în gând. Mintea, să-nțeleagă Șarpele, nu vrea. Cum să poată oare, În cel blând să dea? Mușcătura vorbei E mai rea ca fapta, Că venin revarsă Și-otrăvește soarta. Fapta bună cere O pedeapsă-ndată. Chiar să credem asta, La copil și tată?