Sapa vieții

Umbre zgâriate, pe pereți, de lampă, Poartă-n ele chinul unui om… și-o sapă. Copilandru, fraged, a cărat-o-n spate, Și-a scurmat pământul, pentr-un blid cu lapte. A crescut, iar Timpul, l-a sculat din pat. A prășit pământul, și în lung, și-n lat. Tânăr, cu speranțe, s-a-ncrezut în ea. Era tot, ce tatăl, a putut să-i dea. Munca, doar cu sapa, prea mult nu i-a dat, Da-i vedea, pe alții, sclavi mândrii la Stat. Mai apoi, cu soața, trăgeau cot-la-cot, Pentru-n drob de pâine, pe-un petic de lot. În speranța-i oarbă, tot lovea pământul, Dar simțea cum bate-n buzunare vântul. Oboseala, boala, credința pierdută, L-au făcut să ”lase”, sapa lui iubită. A ”plecat”, în toamnă, pe un timp ploios… Doar vîntul-prieten îl plânge duios.